Cultura Duhului - Архимандрит (Нойка) Рафаил (смотреть онлайн бесплатно книга .txt) 📗

în Sfânta împărtăşanie mâncăm ce vede mintea a fi o bucăţică de pâine şi un strop de vin, ce văd ochii noştri pământeşti, ce miroase mirosul nostru pământesc, ce simt

cele cinci simţuri: este pâine şi vin. Dar, într-un chip tainic, acestor simţuri li se dezvăluie din ce în ce mai puternic şi mai clar, mai limpede şi mai concret, atunci când simţurile duhovniceşti se dezvoltă, şi începem să înţelegem cuvântul Mântuitorului Care zice că este nu numai pâine şi vin, ci însuşi Trupul şi Sângele Lui. Spune sfântul Pavel că deoarece copiii sunt părtaşi trupului şi sângelui, şi El — FIristos — Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut părtaş trupului şi sângelui, S-a făcut asemenea nouă. Dar, într-un chip de neînchipuit omului, Se dă spre mâncare.

Pentru omul modern, care este obişnuit cu cercetare intelectuală, amintesc cuvântul unui filosof (am uitat care — un filosof german): Mo// ist was man ifit. Este un joc de cuvinte. Ist înseamnă «a fi»; scris un pic altfel, înseamnă «a mânca»: eşti ceea ce mănânci. Adică mâncăm materie, suntem materie. Va să zică, ce să gândim lucruri prea înalte, vedem că ne luăm viaţa din cele materiale, din zarzavaturi, din trup de animal, din alte lucruri, deci şi noi suntem ce-i zarzavatul şi ce este trupul de animal, şi noi suntem un fel de «varză», câteodată în… mai multe sensuri. Şi noi suntem un trup de animal. Ca animalul ne naştem, ca animalul pierim. Dar eu pretind că Cel Care a făcut pe om ştia mai bine decât filosoful german că omul este trup şi sânge, şi de aceea ne-a dat, într-un chip tainic, Trup şi Sânge, ca să ne hrănim, în duh, prin această hrană pe care o primim trupeşte.¹

Este un plan cu multe nivele acolo, fiindcă mai este un alt nivel. Mâncăm Trup şi Sânge, dar vedem şi simţim pâine şi vin. Iarăşi, Dumnezeu Care a făcut pe om ştie firea omului. Nu l-a făcut pe om să fie canibal. Omul, dacă nu se îndrăceşte — îndepărtându-se de Dumnezeu — nu rabdă nici măcar gândul de a mânca trup crud şi sânge, şi deci ne-a dat acest trup şi sânge în felul cel mai frumos,

28

cel mai nobil, hrana cea mai nobilă pe care o cunoaşte omul, pentru că este şi o anume asemănare cu trupul şi cu sângele în pâine şi în vinul roşu.

Mă gândesc la toate expresiile Vechiului Testament care vorbesc de «sângele strugurelui: „¹ şi acolo era o intuiţie nemaipomenită! Mâncând deci într-o formă, nu canibalică, dar totuşi într-o formă trupească, mâncăm duh, fiindcă omul este şi duh. A spus Hristos Samarinencii: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce se închină lui Dumnezeu, în Duh şi în adevăr să se închine“.² Şi aicea, în mâncarea aceasta, mâncăm Duh, în mâncarea Trupului acestuia

Aicea nu pot să nu mă împleticesc niţel în cuvinte, şi iarăşi nădăjduiesc că Dumnezeu o să desluşească în voi ce e nevoie pentru mântuirea fiecăruia. Zic că mâncăm Duh; dar mâncăm Trupul şi Sângele Mântuitorului, şi într-o formă chiar materială, acceptabil gustului omului, dar este altceva decât ce ni se pare a fi. Merg mai departe. Mâncăm un Trup şi bem un Sânge care au cunoscut moartea, dar şi învierea, dar şi înălţarea, dar şi şederea de-a dreapta Tatălui, dar, într-un chip tainic, şi Venirea Cea de-a Doua, şi Slava cea vecinică, cea din urmă — ne împărtăşim cu însuşi Dumnezeu.

Unde duce cultura cuvântului lui Dumnezeu, credinţa în cuvintele lui Dumnezeu⁹ Cuvintele lui Dumnezeu, omului pot părea, şi par de multe ori sminteala cea mai mare, şi însuşi Apostolul Pavel nu se sfieşte a vorbi de „nebunia lui Dumnezeu“, dar adaugă că nebunia lui Dumnezeu se arată mai înţeleaptă decât înţelepciunea omului. înţelepciunea omului e neputincioasă, precum şi omul; este stricăcioasă, precum şi omul; dar ceea ce ne pare nouă a fi o nebunie, dacă este dumnezeiască, să ne împărtăşim cu această nebunie, şi vom vedea că asta era înţelepciunea.

Deci ajungem la împărtăşirea concretă, fizică, la împărtăşirea cu lucrul care vine de dincolo, lucrul care vine de unde mintea omului „nu se poate duce“.¹ Ochiul nu poate vedea, urechea nu poate auzi.² Ei, asta-i energia care ne duce întru acel „dincolo“. Cuvântul lui Dumnezeu împărtăşeşte pe om la toate nivelele: la nivel de cuvânt, la nivel de simţ, la nivelul cel mai concret al mâncării. Şi când Mântuitorul a răspuns ispititorului că nu din singură pâine va trăi omul, ci din fiecare cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu, dacă am fi auzit atunci în pustie cuvântul acesta, cine şi-ar fi putut închipui că acel cuvânt care purcede din gura lui Dumnezeu“ — tocmai ca pâine ni se va da, drept împărtăşanie?

Dacă omul material se sminteşte? Apăi sigur că se sminteşte! Acestea sunt taine dumnezeieşti Ori crezi, ori nu crezi… Dacă nu crezi, intri într-un domeniu care se cheamă „iad“, care se cheamă „pedeapsă;“ intri în tot felul de încurcături, sminteli, amărăciuni, ca fiul risipitor.

Smintirile astea în care cădem, pedeapsa asta… ce este cuvântul pedeapsă? Etimologic vine de la cuvântul grec pedevsis, care dă pe româneşte şi alte cuvinte. Rădăcina grecească ped- (rcoaS-) dă /x^atrie, pedagogie riai8eucnţ, „pedeapsa“, este o povăţuire de copil, o formare de copil, o educaţie de copil, foimezi copilul Pedeapsa nu este un „Na, să mănânci asta, c-ai fost rău!“ Pedeapsa este un lucru care ne revine; să zicem, dacă ^arunci praf în sus, praful o să-ţi cadă în cap. Ne revin anumite lucruri, şi trăind smintirile, amărăciunile astea

30

care ne vin, ceea ce numim ispite, ele au menirea să ne trezească, să vină omul ca fiul risipitor într-o zi şi să-şi zică:..Dar asta-i ce vroiam? Eu_: care căutam fericirea — şi-am ajuns la amărăciune! Asta-i ce vroiam?»

V-amintesc de cuvântul pe care l-am spus mai sus, că cel ce-şi leapădă voia sa şi face voia lui Dumnezeii, adică ascultarea, se trezeşte că asta era ce vroia el; fiindcă Dumnezeu a ştiut mai bine ce «vroiam eu» şi unde-o să-l găsesc. Aşa şi omul care se desprinde de Dumnezeu şi cade în acest domeniu pe care-l numesc «pedeapsă», până la urmă iadul. Dar şi el, iadul, are menirea să povăţuiască pe ora, măcar că într-un fel negativ: «Dar asta-i ce voiam? Păi, dacă-i vorba de suferinţă, nu-i mai bine să iau suferinţa pe care nu ne-o ascunde Dumnezeu că va fi urmarea cuvântului lui Dumnezeu'? Că, dacă tot e vorba de suferinţă, atunci ce am de pierdut să urmez lui Hristos, suferind? Acolo măcar este făgăduinţă de viaţă vecinică». Şi iarăşi, prin «pedeapsă», prin această educaţie de copii, dacă are trezvia aceasta sufletul şi lumina aceasta, ca fiul risipitor, să înţeleagă că prin aceasta poate să vină înapoi la Dumnezeu, şi-atuncea are şi un avantaj: că nu va mai fi ademenit de ceea ce acuma recunoaşte a fi sminteală.

Şi aş zice atunci: De ce Dumnezeu nu ne porunceşte, ca şi şarpele, să avem experienţa binelui şi răului prin împărtăşirea cu răul, prin gustarea din rodul acesta care a zis Dumnezeu că ne va da moartea? «Cunoaşteţi moartea, şi după aceea cunoaşteţi viaţa!» Dumnezeu nu se amestecă cu ce-i rău. Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, în dragostea Lui pentru om întrebuinţează toate, până la sminteli, ca să mântuiască pe om. Dar calea smintelii este o cale periculoasă, că poate omul să nu mai ştie cum să se întoarcă de acolo. Vedem în Iuda, care nu a ştiut, nu a înţeles până în clipa cea din urmă care este mila Mântuitorului, ca să poată face şi el ce-a făcut şi Sfântul Petru — adică să se pocăiască.

Petru s-a lepădat de Dumnezeu, de trei ori s-a lepădat de Hristos, de Iisus, învăţătorul lui pe Care pretindea că-L iubea, de învăţătorul pe Care-L văzuse schimbat la faţă în Muntele Thavor şi L-a văzut în lumina Lui dumnezeiască. Nu mai era de-acum înainte un învăţător sau un profet; Petru a văzut că într-adevăr era Fiul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu însuşi. Şi de Acesta s-a lepădat Petru. Şi păcatul lui Petru era nesfârşit mai mare decât trădarea lui Iuda.